E greu să fii beţiv

Este aproape imposibil să trăieşti în România şi să nu fi văzut până acum un beţiv de meserie. Dar beţiv de meserie nu aşa orice beţiv. Un beţiv care atât de matol să fie încât să-ţi producă în acelaşi timp şi milă dar şi dispreţ. Dacă a reuşit să îţi stârnească cele două reacţii atunci e de meserie. Dacă peste toate se adaugă şi râsete atunci beţivul e tata lor.

Până nu de mult când vedeam un beţiv aveam în cap o singură idee: ce l-o fi adus în starea asta? Apoi în firea mea începeam să nu îi dau importanţă. De curând mi-am dat seama că beţivii aşa cum sunt ei au şi părţile lor josnice, comice dar şi geniale. Da da...geniale. Dacă ai crezut că e uşor să fii beţiv mai gândeşte-te odată. Acum mă refer tot la beţivii de meserie, pentru că nu este aşa? Să fii adevărat beţiv este o artă şi cum orice artă cere sacrificii, nici beţia nu face excepţie.

În primul rând pentru a fii beţiv trebuie să investeşti mulţi bani. Să cheltuieşti cam tot pe băutură. Apoi, nu poţi fii beţiv dacă nu îţi dezvolţi cumva spiritul de şapte cărări. Cu alte cuvinte echilibrul în orice condiţii şi cum oare îţi poţi dezvolta acest simţ dacă nu prin exerciţiu, perseverenţă şi răbdare?

De altfel, nu poţi fii beţiv dacă nu ai o memorie bună în orice condiţii. Oricât ai bea trebuie să ştii să ajungi acasă. Un profesionist va ştii să se descurce în orice situaţie. Profesioniştii în domeniu au şi câte părţi geniale de care vorbeam. Mai exact. Ei fiind profesori nu vor avea nevoie să ştie mereu cu exactitate unde locuiesc. Vor deduce prin regula reducerii la absurd. De exemplu. Când se vor afla în faţa blocului şi nu îşi mai amintesc etajul şi apartamentul vor începe să ţipe. Îmediat la geam va ieşi soţia sa apostrofându-l: „Ai ajuns acasă beţivane!” El va recunoaşte vocea şi va reuşi să ajungă acasă.

Dacă niciodată nu te-ai gândit la toate acestea înseamnă că nu ai ştiut să apreciezi un beţiv. Mai spusesem eu şi câteva despre faptul că ar fi comici. Cum să nu spui asta când în spatele tău se află un beţiv care a pariat pe calificarea naţionalei de fotbal a României după meciul de la Copenhaga, iar după ce iei gol în minutul 94 rămâi acasă, iar după toate acestea timp de 30 de minute înjură toată Federaţia Română de Fotbal şi sfârşeşte printr-un: ”Băi ce-am obosit vorbind!” Probabil că sigur aţi dat şi voi de asemenea actori sinceri, iar dacă nu aţi dat de prea mulţi până acum, să daţi vina pe ruşi. Ei ne-au furat tezaurul şi daia nu mai au românii bani să bea şi am ajuns pe locul 2 în lume la băut, bineînţeles după ruşi! Dacă aveam noi tezaurul nostru...roiau străzile de beţivi şi pe la noi!

Fiecare cu obişnuinţa lui

Am observat că majoritatea persoanelor au câte o obişnuinţă la care apelează în mod frecvent. Încă nu am găsit-o la toată lumea dar în mare cred toţi au măcar o obişnuinţă, tic nervos sau vorbă. Dacă nu au un tic verbal ori îşi strâmbă nasul, îşi muşcă obrazul pe interior, clipeşte mai mult sau altele. Cele mai hazlii ticuri însă rămân cele verbale. Am observat la prieteni, profesori sau persoane publice. Ce e mai interesant că în unele cazuri aceste ticuri verbale se pot transmite.

Am prieteni care spune mai mereu „vaişamar”, pe care am împrumutat-o şi eu, „silence! i kill you”, „stai”, „auzi?”, acestea folosite foarte des.

Nici profesorii nu se exclud din această categorie. Am făcut în liceu limba română cu o profesoară, spunea foarte frecvent ”scriţi”, alţii spuneau „aşa”, „ai înţeles?”, „mă înţelegi?”, „deci”. Nu îi puteam corecta, erau profesori.

Cele mai tari ticuri verbale le-am lăsat pentru sfârşit. Cam aşa se face peste tot. Persoanele publice de altfel deşi ar fi trebuit să aibă cea mai mare atenţie la ce spun, tocmai ele au cele mai multe dar şi cele mai amuzante vorbe. De exemplu:

Corneliu Vadim Tudor: „limbricilor”, „nebunilor”, „curvă”, „mafiot/mafie”

Adrian Năstase: „Fireşte”, „Ouă”, „Pensie”

Traian Băsescu: „Hă Hă Hă”, „ce-mi plac glumele mele”

Irinel Columbeanu: „mişto”

Silviu Prigoană: „divorţ”,”bani”,”copil”,”pensie privată”

Gigi Becali: „bă”,”hahaleră”,”zdreanţă”,”adevăr”,”onoare,lacrimi şi sânge”,”Dan Voiculescu”,”comunist”

Dan Diaconescu: „Senzaţional”,”în direct”,”incredibil”

Alesandra Stoicescu: „Efectiv”

În ceea ce mă priveşte am şi eu câteva : „ştii”,”aşa”,”să creşti mare” şi cele împrumutate care pot fi găsite la primul exemplu. Ideea este că toată lumea are câte o vorbă pe care o foloseşte mai des decât pe celelalte. Daia îmi plac mie oamenii!

F.C Steaua are datorii la Becali

La asta chiar nu mă mai aşteptam să văd. F.C Steaua are datorii la patronul său Gigi Becali. După ce a cumpărat clubul pentru a atrage oamenii să îl voteze, a impus echipa antrenorului şi a ajuns să fie înjurat de toţi suporterii, Gigi Becali nu se opreşte aici. Pare că şi-a pus în gând să şi distrugă F.C Steaua, nu numai să alunge suporterii sau să îşi bată joc de fostele glorii ale clubului.

Ei bine, întorcându-mă la subiect spuneam că F.C Steaua are datorii la propriul patron. Păi cum vine asta? Patronul nu ar trebui să investească în club? Teoretic da, dar tot teoretic se mai poate şi altceva. Patronul Stelei a cărei valoare ar fi cotată pe la 3 miliarde de euro, nu a investit aşa cum se tot lăuda şi a creditat Steaua. Pe declaraţia sa de avere scrie că trebuie să recupereze 12 milioane de euro de la F.C Steaua. În ritmul ăsta prevăd un sfârşit cam tragic pentru Steaua şi o revenire destul de grea la normal.

Una peste alta, Gigi Becali a dovedit încă odată ce fel de om este. Este un om care nu mai este dorit de 86% dintre suporterii Stelei. Probabil ceilalţi 14% care au declarat că îl doresc la club sunt dinamovişti sau rapidişti dar s-au dat stelişti. Cine ştie?

La noi e altfel

La noi e altfel. Noi nu vrem să imităm pe nimeni. Avem o economie unică şi nu avem nevoie de economia altora. Din motivul ăsta suntem speciali: pentru că suntem altfel! De când am început să scriu nu ma reuşit să scriu şi eu ceva bun de România. Chiar am vrut dar nu am găsit încă motivul. Pur şi simplu oriunde mă uit văd numai de rău. Vă spuneam în ultimul timp de prostia românului în ceea ce priveşte investiţiile şi modernizările. Dar sunt o grămadă de lucruri care merg prost pe la noi şi nu numai din că avem oameni incompetenţi, dar avem oameni care fac expre câte o tâmpenie ca apoi să scoată bani din ea.

Aici vorbesc de privatizările fantastice, de importuri provocate de o aşa zisă „incompetenţă” în a acoperi strictul necesar şi alte amănunte. Am spus privatizări. Nu mă voi luat de privatizarea Dacia sau Daewoo. Astea chair sunt bune. Mă refer la prostiile făcute de conducătorii noştrii imediat de după revoluţie când toată lumea a furat pe unde a putut. Deci de PSD-ul care acum loveşte cât poate în PD. Pe plan economic am avut un loc sus pus în lume, iar acum am ajuns de căruţă. Un exemplu este că după revoluţie România avea o fermă de porci unde se tăiau 1 milion de capete pe an. Ferma Comtin, care ulterior a fost închisă la propunerea americanilor. Cum să tăiem noi atâta, e prea mult. Ai noştrii au ascultat de americani pentru că nu aveai cum să nu asculţi de american. După câteva luni, ferma închisă a fost cumpărată de cine oare dacă nu de americani şi au început să producă ei. Ca aceastî „afacere” sunt multe pe la noi. De altfel, nu cu mult timp în urmă românii au vândut izvorul Borsec evreilor care acum vând apa în toată lumea. Noi nu puteam să facem asta.

Mai avem pe la noi prin ţară şi alte gafe care nu mai ţin de naivitate dacă îi pot spune naivitate şi ţin de obţinerea de comisioane. Pe la noi cresc importurile de la an la an pentru că doar aşa mai se pot obţine comisioane grase. Indiferent despre ce vorbim noi importîm foarte mult. Când am avut posibilitatea de export s-a întâmplat ceva. Politicienii noştrii au pus piciorul în prag. Au inventat câte un motiv.

Cel mai clar exemplu este ce al gripei aviare care la noi nu a existat. Politicienii noştrii însă susţin că a existat. Foarte interesant cum că la noi era gripă aviară iar la vecinii noştrii ucrainieni şi bulgari nu era nimic. La noi Delta Dunării era plină de gripă, la ei nu era nimic. Poate avea nevoie de viză să treacă şi la ei. Noi aveam gripă aviară iar ei exportau pe bandă rulantă. Ce s-au gândit ei? Hai să luăm nişte veterinari şi să bage un diagnostic. Cum un diagnostic simplu nu le aducea şi lor ceva bani s-au gândit să zică ceva tare: gripă aviară. La gripă aviară inclusiv medicii veterinari primesc mulţi bani. La orice altă boală nu se primesc sporuri băneşti, aşa că a apărut la noi gripa. Exportul oprit, colective lichidate, deci importuri masive, comisioane grase pentru ai noştrii. Foarte bună mutarea asta!

Câte şi mai câte sfori nu s-au tras şi se mai trag la ora asta prin România. Uite de ce am rămas noi mici în lume şi nu am screscut. Ţara asta e bolnavă. Are mania de a fura şi nu orice: propria căciulă. Când ne-om vindeca şi noi poate ajungem să creştem, dar să nu se vindece la bătrâneţe că deja e prea târziu.

La un pahar de vorbă cu Decanul

Am avut săptămâna asta un curs la facultate cu Decanul şi de foarte multe ori făcea pauze „pedagogie” aşa cum îi plăcea lui să le spună. Ce însemnau aceste pauze pedagogice? Păi nimic altceva decât dezbatere a unor probleme care nu ţineau de materia respectivă.

Pentru început trăgea de el pentru a înşirui două trei vorbe despre materie. Mai mult ne spunea cât de mult îi place să predea ,cât de mult îi place România şi de ce la fascinat pe el România. A fost o plăcere să îl ascult cu atât mai mult cu cât ştiu că săptămâna viitoare va urma partea a doua. A început prin a spune: „nu vă mai uitaţi aşa la ceas că mai e până la pauză. Eu mă uit mai des ca voi la ceas. Abia aşteptaţi să luaţi pauză. Eu stau cu ochii pe ceas ca pe butelie.” Apoi a început pauza pedagogică de vreo oră despre politică.

Era într-un totul de acord cu mine. Am început a vorbi mai întâi despre trafic. Nimic nou. Aceeaşi poveste. România nu poate lua fonduri de la UE pentru că nu are proiecte serioase. La această oră România a primit de la UE doar 15% din banii care ar fi putut să îi primească dacă aveau proiecte serioase. Aceste reparaţii şi modernizari care au sufocat Bucureştiul în ultimile luni, tot din bani de la UE sunt făcute, dar cum puteau să obţină bani dacă până acum schimbau bordurile din trei în trei luni?

Acum au dat şi ei nişte proiecte mai serioase, dar tot degeaba pentru că abia au ajuns la 15% din totalul banilor pe care România îi putea lua de la UE fără să îi dea înapoi. În loc să schimbe şi ei piatra cubică de pe stradă ei schimbă bordurile. Păi până la urmă mi se pare normal. Nu poţi pune pe şosea marmură de la fabrica lui Videanu. Bordurile da. Legat de noii stâlpi s-a comentat iar. Acum o săptămână în urmă cu tip cu un BMW ceva mai furios decât trebuia, a vrut să vadă cât poate duce mititica şi s-a oprit într-un stâlp nou pus de Primărie. La făcut harakiri. În schimb BMW-ul avea puţin capota strâmbă. La pasajul Mărăşeşti, după ce multe luni a fost închis pentru modernizări, cu puţin timp în urmă au asfaltat iar. Poate au trecut cu tancurile şi eu nu ştiu. În loc să facă drumurile cu piatră cubică asfaltează mereu aceleaşi drumuri. Mă mir cum de nu au asfaltat pe traseul Universitate – Piaţa Romană. Era o treabă. Nu mai circulai pe nicăieri. Îţi luai bicicletă dacă tot s-au făcut piste pentru biciclişti.

De vorbit am vorbit multe cu Decanul dar voi mai reveni şi altă dată. Oricum, de comă şi de viaţă în acelaşi timp omul ăsta! Aşa ore să tot faci.

Cei mici îi imită pe cei mari

De multe ori auzim pe bătrâni că ne spun: „pe vremea mea nu era aşa”. Au şi ei dreptate. Te uiţi în jur şi deja parcă şi tu poţi spune acelaşi lucru pe care ţi-l spunea bunica ţie. Nici măcar nu ai îmbătrânit şi deja o spui sus şi tare şi aşa este. Copiii din ziua de azi nu mai sunt nici ce eram noi acum 10-15 ani. Foarte rar vezi un copil să bată mingea în faţa blocului la o miuţă, rar mai vezi copii să joace ţară ţară vrem ostaş, sau alte jocuri. Mai mult ne trezim noi cei trecuţi de 20 de ani că mai facem aceste jocuri. Tinerii de azi parcă au alte ocupaţii, parcă sunt mai serioşi decât am fost noi, mai concentraţi pe alte lucruri cărora noi nu le dăteam importanţă.Consideram că e normal să primim totul de-a gat de la părinţi. Auzeam profesorii zilele astea la facultate spunând: „înainte erau rare cazurile când studenţii munceau, erau câteva excepţii care munceau. Azi sunt câteva excepţii cei care nu muncesc.” E o generaţie mai matură, mai dură şi parcă mai rea ca niciodată. Au uitat ce înseamnă viaţa şi toată atenţia se mută spre alte ţinte. Nu e de mirare când te gândeşti cum este crescut copilul în ziua de astăzi de părinţi care abia au timp de ei. Aleargă în stânga sau dreapta după fel de fel de lucruri pentru a asigura copilului cele necesare dar scapă ceva din vedere.

Astâzi tot mai mulţi copii sunt educaţi de mass media. S-au făcut campanii pentru combaterea acestui fel de educare. Copii de mici fac ce văd la părinţi, prieteni sau chair televizor. Clipul ce urmează să îl vizionaţi are menirea să dea o palmă celor care cred că un copil se poate educa uşor şi oricum şi de oricine. Să fi părinte este cea mai mare responsabilitate pe care o poate avea cineva pe Pământul ăsta!

Ce ţi-e cu copii ăştia?

Vorbeam azi cu mama şi am aflat şi eu că cel mai mic verişor al meu este bolnăvior şi este la spital. Mai tare este că la 3 ani şi jumătate scoate nişte dume de nu se poate. Dacă la vârsta lui eu nu ştiam decât să mă iau de oameni şi să le adresez ameninţări celor care mă enervau, păi în cazul verişorului meu se poate vorbi de replici de om mare.

Ajuns la spital, a uimit pe toată lumea când a spus: ”Eu sunt trist! Sunt foarte trist! Nu sunt fericit deloc!”. Doctoriţa auzind asta din gura un copil aşa mic l-a întrebat de ce, după care a urmat o replică pe măsură: „păi dacă nu mai sunt cu prietenii mei Beny şi Levi! Nu mai am televizor, nu mai am cu cine să mă joc! Sunt nefericit! Şi de fapt tu eşti de vină că sunt nefericit, pentru că mă ţi aici!”. Auzind astea mai că era să se prăpădească de râs doctoriţa dar replicile nu s-au consumat aici. Doctoriţa l-a întrebat dacă nu cumva e poet, la care răspunsul a venit îndată: „Da. Eu sunt poet. Şi tati scrie poezii şi tuşica. M-a învăţat tati că e deştept şi acum ştiu şi eu!” La astfel de replici aproape că îţi venea să îl mănânci. Şi ce replici infantile dăteam eu la 3 ani jumătate. Eu spuneam doar „du-te de cacă tatolu’, ‘up gâtul ţie, du-te de cacă cicheta”. Eu nu prea ştiam să comunic, cu atît mai mult să fiu politicos. Ce mai cresc ăştia mici. Nu vreau să ştiu ce replici va avea mai încolo. O să rămân şocat atunci. Până atunci mă minunez de verişorul meu la ce vârstă a împlinit...3 ani şi jumătate...mamă ce succes!

Să moară şi capra vecinului

Cam ăsta e dictonul după care trăieşte românul, şi nu românii de la baza piramidei înţelepciunii şi mă refer la marea lor majoritate. Observ respectarea acestui dicton în rândul mass media. Dacă şi mass media a ajuns să gândească aşa păi nu mai am nicio aşteptare. La cine ar trebui să mă aştept să mai schimbe câte ceva din gândirea păguboasă a românului?

Dacă înainte mai mult pe la sate vedeai ţaţele vorbind pe la poartă că se bucură de răul altuia că doar nu păţea numai ea, azi vezi că românul se bucură de răul altuia la alt nivel. După victoria României de aseară în faţa Olandei presa din România se bucură pentru faptul că România a fost ajutată de arbitraj. Gazeta Sporturilor, (acelasi site care le tot gafează), astăzi chiar a îngroşat nota. Se bucura că de data asta că am fost avantajaţi în dauna Olandei. Mai mult toţi jucătorii noştrii au primit note de la 8 în sus. La un moment dat acelaşi ziar scria că Mircea Sandu ar fi avut pile la şefii arbitrilor care ar fi tras cu noi. Aha, păi după ce că suntem şi prost crescuţi ca naţie, suntem şi proşti făcuţi grămadă. Ne mai furăm şi singuri căciula apoi strigăm în gura mare.

Ar mai fi o gafă în ziarul de astăzi. Gazeta Sporturilor a oferit nota 9 arbitrului central Vasaaras pentru că "ne-a ajutat pe tot parcursul partidei", arbitrului de tuşă Saraidaris nota 10 pentru că nu a ridicat fanionul la gol, iar singurului arbitru care a arbitrat corect de la un capăt la altul, Bozatsidis a primit nota 7. Cu aşa jurnalişti mă mir că nu le-a dat jucătorilor nota 11.

Tare inspirat a mai fost Andrei Mureşanu când a scris versurile imnului. Se potriveşte ca o mănuşă...cel puţin începutul: deşteaptă-te române! Ai ceva mai important de făcut şi câteva reguli de bun simţ de învăţat...

Iar nu înţeleg nişte lucruri

Cu ceva timp în urmă făcusem deja o listă cu lucrurile pe care nu le înţeleg. Cu timpul am mai dat de câteva lucruri pe care nu le înţeleg. Cum ar fi:

1.Nu înţeleg de ce bătrânii merg pe stradă mereu cu o sacoşă după ei, chiar dacă nu vor pune nimic în ea niciodată? Se plimbă peste tot cu o sacoşă şi foarte rar văd să aibă ceva în ea. Cineva îmi spunea mai de mult un caz. Un om cae mergea după el cu un P.P.C. (poate pică ceva). Când cineva îi spunea „ Am să îţi dau ceva, ai în ce să pui?”, el scotea P.P.C-ul care măsura cam 1 mtru înălţime şi vreo 60 cm în diametru şi zicea: „Pune aici!” Poate aşa e şi cu bătrânii.

2.Altceva ce nu înţeleg este de ce fetele când pleacă undeva îşi fac un bagaj imens, prin care se află lucruri pe care nu le vor folosi niciodată! Am o colegă, vara asta pentru 2 săptămână şi luat ditamai bagajul, iar din cele pe care le-a luat nu a purtat mai nimic. Din două în două zile spăla hainele care îi plăceau deşi mai avea multe haine în bagaj. S-a întors cu ele acas nepurtate.

3.Nu înţeleg de ce oamenii care spun că nu au bani, îi vezi mereu că îşi cumpără cele mai scumpe haine şi mai mult mereu poartă alte haine. Nu au domne bani, dar garderoba şi-o schimbă lunar. Foarte ciudat. Nu au bani, dar îşi cumpără cele mai scumpe haine, vorbesc la telefon foarte mult, deci plătesc o factură enormă şi lista ar putea continua. Interesant e că nu au bani!

4.De ce unele persoane pun întrebări de genul: „Dar de ce te îmbraci aşa? Dar de ce îţi place culoarea asta? Dar de ce îţi aranjezi părul aşa? Dar de ce nu îţi plac manelele?”, iar lista poate continua şi aici. Mă întreb câtă minte îţi trebuie ca să pui adtfel de întrebări. Aşa sunt eu, aşa îmi place, aşa fac, aşa simt. Nu se explică. Pentru astfel de întrebări, am un singur răspuns: aşa îmi place mie!

Revin când mai găsesc ceva cu o listă nouă...

Iarna se întâmplă lucruri frumoase

Era o zi de iarnă. Zăpadă multă, oameni de zăpadă, câţiva copii îşi fortificau o fortăreaţă din zăpadă udând-o din abundenţă cu apă. Săniile preluau controlul asupra străzii iar fulgii de zăpada parcă se aşterneau tot mai liniştit. Nu bătea vântul dar era frig. Era mijlocul iernii.

Un cuplu parcă se grăbea şi strica peisajul. Să le spună cineva că nu are rost să se grăbească. Ningea prea frumos ca să strici armonia cu o grabă disperată. Am zis disperată? Poate e disperată femeia.

Mă întreb ce fac eu în peisajul ăsta. Pe unde oi fi de nu mă văd? Aşa e. Era să uit! Eu nu mă născusem, iar femeia grăbită e mama spre spital. Îi făceam surprize surprize. Bine că prezenta veleităţi sportive şi a ajuns la timp la spital. Acolo nu prea am mai avut chef să ies. Era frumos afară. Trebuia să intrăm în sală? Îmi plăcea cum ninge. Cu toată împotrivirea mea până la urmă tot am ieşit. Parcă nu era aşa cum mi-am imaginat. Prea multă lumină. Nici nu pot să deschid ochii. Un nene mă bate. Dar ce am făcut să dai în mine? După ce că m-am speriat de lumea în care am intrat mai iau şi bătaie. Ce oameni domne!

Acu dacă tot am ieşit vreau la zăpadă. Măcar să văd şi eu ceva frumos de ziua mea! Imediat ce am ajuns la mama am primit vestea că am o surioară. Abia aşteptam să o văd. Faza tare e că şi ea mă aştepta pe mine. Nu mare mi-a fost surprinderea să aud ce a spus prima dată când am ajuns acasă: „Unde e că-l omol?” Sora mea mă iubea! Apoi după ceva timp mi-a dovedit totul printr-o palmă din toată inima de m-am zvârcolit în pătuţ. A fost frumos la început...eram în centrul atenţiei! Eram V.I.P. Era iarnă. Cine spunea că iarna nu se întâmplă nimic frumos? Iarna apare câte un bezmetic ca mine. Dacă m-aş mai naşte odată, m-aş naşte tot iarna. Îmi place când ninge iar lumea se bucură. Poate aş schimba ceva. Aş alege ziua de 31 decembrie. Vreau să ştiu că de ziua mea se bucură toată planeta!

Am depăşit cu 3 rânduri ceea ce vroiam să scriu aşa că vă las. Acum cred că e cazul să mă întorc la treaba mea. Mi-am amintit destul de vremea când eram ăla micu’…

Viaţa e grea şi la trei ani!

Astăzi mi-am dat seama cât de binecuvântat sunt. M-am uitat în în viaţa altora şi mi-am dat seama câtă suferinţă poate exista în dreptul unor oameni. Nu o să mai spun că eu am probleme. Astăzi am văzut că problemele mele sunt zero pe lângă ce au alţii. Mulţi se luptă în fiecare zi pentru a revenii în normal. Pentru o clipă fericire. Am citit astăzi un articol de pe site-ul Gazetei Sporturilor, în care era relatată povestea micuţului băieţel al jucătorului Cosmin Paşcovici. Un copil care deşi ar avea cam tot ce îşi poate dori un copil, îi lipseşte esenţialul: SĂNĂTATEA. Uneori te întrebi de ce viaţa e nedreaptă...are doar 3 ani. O să reproduc articolul:

Bărbatul care a împlinit trei ani şi trei vieţi

"Iubec, iubec, iubec!" Literele lipsă sînt uşor de înţeles. La trei ani, Denis Paşcovici spune ceea ce spunem toţi: că iubim. Numai că noi avem mult mai mult timp la dispoziţie. De aceea rostim toate literele.Liftul opreşte la etajul 9. Cînd se deschid uşile, te simţi ca într-o grădiniţă. O grădiniţă care se zbate să devină şcoală.

Zi după zi, noapte după noapte, cu îndîrjirea oamenilor şi cu încăpăţînarea hipertehnicii medicale, aici, pe etajul pediatric al Institutului Gustave Roussy, cel mai mare spital oncologic din Europa, există o singură dorinţă: ca mica armată de chelioşi simpatici, cu dinţii şi sănătatea măturate, să poată prinde următoarea aniversare.

Aici a împlinit 3 ani Denis Paşcovici.

E întins pe un fel de bancă, acoperită cu un prosop moale. A învăţat ritualul. Asistentele îl ung cu o cremă specială. Apoi marchează zonele unde va acţiona raza. Stă cuminte. "Acum nu-l va durea", explică mama. Efectele apar după şedinţă. Denis Paşcovici, băiatul fotbalistului fost la Farul, Dinamo, acum la UTA, a ajuns la întîlnirea sa de fiecare zi cu speranţa şi cu greaţa.

Au aflat de ziua lui Boala i-a fost diagnosticată pe 21 septembrie 2006. "La o zi după aniversarea a doi ani", îşi aminteşte tatăl, prin telefon din ţară. "Are o tumoră pe creier. Şansele sînt mici", le-au spus doctorii. În anul care s-a scurs, Denis a fost operat de patru ori. De trei ori în România şi o dată în Franţa. "Ultima intervenţie i-a extirpat tumora", spune Ionela, mama lui.

Tort şi radioterapie Anul acesta, aniversarea a căzut într-o vineri. Denis şi-a început-o la radioterapie. Folosită încă de acum un secol, metoda a renăscut sub formă de radioterapie tridimensională. Razele ionizate încearcă să lovească tumora şi zonele unde se poate extinde. În cazul lui Denis, fasciculul este îndreptat spre cap, coloana vertebrală şi torace. Simpatic început de aniversare! "Eu cu sora mea Mihaela, care e aici să mă ajute, şi cu ceilalţi copii suferinzi, i-am sărbătorit după-amiază ziua de naştere. S-au jucat ore bune".

Mateja, Matilde, Denis Cei mai buni prieteni ai lui Denis sînt Mateja, un băiat de 2 ani din Muntenegru, şi Matilde, o fată de 11 ani din Reunion. Mănîncă împreună şi luptă împreună. Toţi suferă de cancer. "Matilde are cancer la ficat, dar medicii nu-i pot spune ceva concret încă, iar Mateja are acelaşi tip de tumoră ca şi Denis, însă i s-a declanşat metastaza", povesteşte Ionela.

Cursa globulelor albe Tratamentul în Franţa a început în aprilie. La 22 de kilometri de centrul Parisului, micuţul orăşel Villejuif este graniţa speranţei pentru orice suferind de cancer. Aici, la Institutul Gustave Roussy, cel mai important spital oncologic din Europa, vin zilnic mii de bolnavi de toate vîrstele. Cel mai dureros etaj e 9, cel al copiilor. În prima lună, Denis a făcut chimioterapie. Tratamentul standard se administrează pe cale orală sau intravenos. În cazul lui, s-a apelat la perfuzii. "A suportat 7 şedinţe de chimioterapie, 4 convenţionale şi 3 extrem de puternice", începe Ionela povestea. După fiecare şedinţă, globulele albe scad. "Ale lui Denis au coborît sub 4.000 de leucocite", explică un doctor român, familiarizat cu procedurile. Asta în ciuda injecţiilor cu globule albe, făcute pentru a-i întări sistemul imunitar, înaintea fiecărui tratament.

Tînara devenită mamă Organismul a cedat. De două ori a intrat în comă. "Prima dată nu a rezistat chimioterapiei şi a stat în comă trei ore, iar a doua oară a făcut convulsii şi s-a trezit abia după şapte ore. Plîngeam şi mă rugam la Dumnezeu! Doctorii au spus că Denis este foarte puternic", rememorează mama. Pentru că tratamentul chimo n-a avut efect s-a ajuns la radioterapie. E ceva straniu în felul în care povesteşte. Fără asistenţă psihologică, fără alt suport decît simţul ei de femeie, Ionela dă peste cap toate stereotipurile despre soţiile de fotbalişti. Boala băiatului ei a transformat-o pe tînăra fragilă, pasionată de modă şi de distracţie, într-o mamă pentru care fiecare secundă contează.

"Nu plîng în faţa lui" "La început am plîns trei luni. Denis îmi zicea: «Mami, de ce eşti tristă? Nu mai plînge!». Am hotărît să nu mai cedez în faţa lui, să nu-l demoralizez", zice Ionela. Îl mîngîie. "Iubec, iubec!", zice micuţul. "Şi eu te iubesc, puiule, foarte mult. Şi tati la fel!", zice Ionela. "Ştie cînd nu mă simt bine sau cînd sînt supărată. Are ceva probleme cu vorbitul, însă şi-a mai revenit. Încă mai poceşte cuvintele. Dar e ultimul lucru care contează".

Gestul McDonald's Denis şi mama lui sînt cazaţi la 200 de metri de Institut, într-o casă sponsorizată de McDonald's şi plătesc 10 euro pe zi. Un hol mic, o cameră cu două paturi şi o baie. Curat, decent. "Înainte stăteam într-un hotel din zonă şi plăteam 70 de euro pe zi. Era murdar şi mirosea îngrozitor. Aici avem tot ce ne trebuie şi îi place şi lui Denis".

"Vrrruuummm!" "El plînge?". Mama surîde. "Doar cînd i se iau jucăriile". "Vrrruuummm!", ţipă piciul. Are un cateter în zona gîtului. Locul pe unde îi sînt administrate sînge şi glucoză. Şi o cicatrice verticală de 10 centimetri îi brăzdează pielea din dreptul cefei pînă aproape de creştetul capului. Părul i-a căzut de asemenea din cauza tratamentelor. E ceea ce îl deranjează cel mai tare. Denis ia masca lui Spiderman, personajul preferat de benzi desenate, şi-o pune pe cap şi începe să se zbînţuie. Apoi o cască de motociclist. Orice îi acoperă capul îl face să se simtă în siguranţă.

0,4 kilograme de limită Ies la masă. După un an şi două săptămîni de stat prin spitale, Denis a slăbit de la 16 kilograme la 13.400. Se află la numai 400 de grame de limita minimă. "Dacă ajunge la 13 kilograme, trebuie să îi băgăm sondă gastrică pe nas pentru a-i administra minerale", explică ea. Mănîncă doar o dată pe zi. Salată de pui, o prăjitură şi Cola. Plus siropul pentru dureri. După fiecare înghiţitură se chinuieşte. "Are arsuri la tubul digestiv din cauza radioterapiei. Îl deranjează la înghiţit. Îi dau sirop şi o să îi treacă".

Drama familiei asiatice Denis face semn că vrea la aer. Merge puţin, iar apoi cere în braţele mamei, după care se suie în căruţ. La 50 de metri în faţa lui vede spitalul. Îl arată cu degetul şi zîmbeşte. Nu e speriat. Ionela împinge căruciorul înăuntru. Se urcă în lift şi apasă butonul cu numărul nouă. Se deschid uşile. În drumul lui Denis, o familie de asiatici urlă de durere. "Aveau o fetiţă în ultima fază de cancer. O fi murit, sărăcuţa!". Denis se suie pe o bicicletă şi fuge prin spital. O asistentă îi apare în cale. "Ca va, Denis?". Micuţul nu răspunde, îşi vede de drum. Nu-i e frică de nici un loc din spital, dar ignoră tot ce nu are legătură cu el.

Calculele care nu se fac Aici nu se vorbeşte despre şanse. În lumea de dincolo de geamuri, timpul se măsoară în decenii. La etajul 9, legea o fac zilele. "Acum ceva vreme, începuse să vomite foarte des, să aibă iar stări de somnolenţă şi lipsă de poftă de mîncare". După RMN, medicii au anunţat că răspîndirea cancerului în corp este pe punctul de a se reactiva. Şi a început radioterapia. "Tratamentul cu raze stopează dezvoltarea celulelor canceroase, dar îi afectează şi celelalte organe. Medicii mi-au spus că se poate face bine, dar şi că poate rămîne cu sechele. Poate avea disfuncţii locomotorii". Cum ziceam, aici nu se vorbeşte despre şanse.

Costumul eroului În drum spre casă, lungesc plimbarea la 20 de minute. Cînd ajung, un băieţel şi o fetiţă îl întîmpină pe hol şi-l iau în braţe. Alţi copii bolnavi. Denis cască. Mama scoate un dvd player. "Tom şi Jerry sau Mickey Mouse sînt desenele lui. Spiderman e eroul preferat", îl priveşte Ionela. Denis îşi pune costumul lui Spiderman. Un băiat cu o copilărie grea, care ajunge să capete abilităţi supraomeneşti. "O dată cu multă putere am căpătat însă şi multă răspundere", îi place lui Spiderman să spună în film, ori de cîte ori se lansează într-o nouă aventură pentru cei cărora viaţa le-a dat puţină putere. Denis a adormit.

"Voi face bine. Iubec tati foate mult şi vreau să văd că dor de el" Denis către tatăl său la telefon

Primele simptome
În septembrie anul trecut, Ionela a observat că micuţul are ameţeli, prelungite stări de oboseală şi probleme cu menţinerea echilibrului. Analize peste analize şi o tomografie ce avea să aducă vestea. "Cancer". Aşa a început totul.

Asigurare din partea statului
Familia Paşcovici a cheltuit pînă acum cel puţin 150.000 de euro. Restul a venit din partea statului român, care, în colaborare cu cel francez, i-a oferit familiei Paşcovici o asigurare prin care îi suportă lui Denis 80% din costuri.

Memoriu al tatălui
Cosmin Paşcovici este jucătorul lui UTA. Fotbalistul de 29 de ani, care are un contract de 80.000 de euro pe an, nu a prins în ultima vreme echipa, continuă să se antreneze, iar în urmă cu două săptămîni a depus memoriu la FRF pentru a-şi recupera restanţele financiare.

de Cătălin Gheorghiu, Alex Nicodim

După un asemenea articol nu mai are rost să tragi concluzii. Vrei doar să te bucuri de şansa pe care o ai : aceea de a fi sănătos. Trăieşte-ţi viaţă în fiecare clipă...dar fă-o util. Alţii tânjesc după o viaţă normală! Nu îţi bate joc de ea!

Nu mă interesează

Încercam să fac o listă cu lucrurile care chiar nu mă interesează pe lumea asta. La prima strigare nu ar fi chiar atât de multe, dar ar fi bine să le iau pe rând că sigur voi găsi eu câteva. Păi să îi dau drumul:

1.Alcoolul

2.Tutunul

3.Drogurile

4.Manelele

5.Cafeaua

6.Nesul

7.Discotecile

8.Filmele horror

9.Parfumurile slabe

10.Jocurile de noroc

11.”Fructele de mare” cum le spun unii: caracatiţă, sepie, scoică, calamar sau altceva

Ar mai fi dar nu mi le aduc aminte pe toate. Astea au fost doar unele bunuri. Mai sunt lucruri care nu mă interesează, cum ar fi:

12.Nu mă interesează dacă lui Michel Jackson îi mai cade nasul

13.Nu mă interesează câte clase are Gigi Becali, oricum nu arată că ar avea prea multe

14.Nu mă interesează ce se întâmplă dacă mergi cu viteza luminii şi aprinzi farurile

15.Nu mă interesează dacă s-a ajuns într-adevăr pe lună

16.Nu mă interesează că manelele sunt considerate muzică, pentru mine nu este muzică

17. Nu ştiu de ce în India vaca e sacră şi nici nu mă interesează

18. Şi nu în ultimul rând...nu mă interesează matematica. Mereu am fost duşmani. Nu prea ne suportăm reciproc

Cert e că toate astea nu contează pentru mine. Nu mi-am amintit eu tot dar nu mă interesază asta...

Un tată care îşi învaţă copii karate...

Lumea de astăzi nu mai este la fel de sigură cum era odată. Parcă înainte nu îţi era aşa frică dacă mergeai pe stradă singur. Acum parcă dacă trece de ora 22 începi să te uiţi în jur să vezi cam cine te poate urmări, ce personaje sunt pe lângă tine. De aceea părinţi tind să îşi dea copii la o şcoală de karate, să se poată apăra de răufăcători. Să aibă o anumită siguranţă. Nu însă toţi părinţii îşi permit să îşi trimită copii la un sensei aşa că îi învaţă acasă. Ce ar putea să iasă vă invit să vedeţi în clipul de mai jos. Asta dacă sunteţi curioşi...

Nuntă pe neve...

Rău a mai ajuns lumea asta. Când am auzit ce emisiune fac cei de la Radio 21, pentru o clipă m-am întrebat ce mai urmează. Dacă până şi nunta, care e o decizie foarte importantă în viaţa unui om o faci de aşa manieră, atunci la ce să mă mai aştept?

Problema care este mai mare este că poporul ăsta nu dă semne că ar avea mai multă minte. Dacă nişte minţi „luminate” au gândit o asemenea emisiune, mai îngrijorător este că există persoane care să răspundă afirmativ la astfel de emisiuni. Cum oare poţi şti că bărbatul a cărei voce îţi place şi se potriveşte ţie, nu ştiu. Mai mult. Cum poţi să spui da unei femei pe care nu o cunoşti şi plus de asta are o mască? Cred că reclamele celor de la Radio 21 sunt mult mai explicite decât orice în ceea ce priveşte prostia care se emană la această emisiune.

Urmează să mergi pe stradă cu ochii închişi. Cam asta e şi cu „nunta pe neve”. Oare cei doi vor trăi şi după nuntă legaţi la ochi? Nu de alta, dar există riscul să vadă amândoi ce au luat de soţ/soţie. Măcar dacă vor trăi tot legaţi la ochi e o chestie. Nu poţi să îţi bagi unghia în gât.

Ce ar mai fi de spus este că până la urmă tot poporul e de vină. Există o lege în marketing. Nu poţi vinde publicului ceea ce nu vrea. Dacă vrea prostii, atunci vinde-i prostii...

Relatări amuzante

Vorbeam ieri cu o persoană dragă mie şi din discuţia noastră am ajuns la nişte amintiri din copilărie care m-au amuzat copios şi îndată mi-a amintit de păţaniile memei mele. Au început să curgă râsetele şi a fost ceva de genul ăsta:

Ea: când eram mică , luam 2 pisici de coadă shi le dadeam cap in cap. Una într'o mână cealaltă într'o mână shi... vum.

Eu: sadică mai erai măi. Acu mai faci aşa?

Ea: acu nu mai fac cu mâtze

Eu: dar cu ce?

Ea: fac cu oameni.

Glumea bineînţeles. E cuminte foc acum.

A continuat discuţia pe aceiaşi direcţie:

Ea: văr'mio era cu 1 an mai mare decât mine ..shi, eh ...mănânc crenuvrsi fortzoso shi eram la bunica'mea amân2 aveam eu vreo 4 ani shi bunica are raţe, avea*...

Eu: le-ai omorât tu?

Ea:... shi are shi iaz shi aveau vreo 3-4 boboci shi i'am luat din apă shi i'am agăţat cu cleştele de viţa de vie cu cârligi de rufe

Eu: lolozaur

Ea: sh numa' se auze prin curte ...mugete de moarte. Vine bunica'mea... io ..." nu eu nu eu......gaby le'o prins ".Ci bătaie mai mânca văr'miu din cauza mea!

Eu: ai de capul meu! Tu ştii cu cine semeni?

Ea: cu cini ?

Eu: mama în persoană! Când era mică ştii ce a făcut ea?

Ea: ce?

Eu: Tot cu raţele avea ea ce avea

Ea: Mama ta? sau?

Eu: Da, ea.A luat odată nişte vin pe datorie chipurile o pusese taicăsu să cumpere vin şi a luat ea vreo 5 litri de vin şi a pus vinul la raţe. S-au îmbătat toate raţele

Ea: hahaha

Eu: Şi au rămas cu picioarele în sus. Ziceai că sunt moarte

Ea: jajjaajja

Eu: Şi vine bunicămiu şi zice:"ce au raţele astea mă?" şi a zis să le taie. Le-a smuls penele

Ea: vaaaaaiii, săraceleee ))

Eu: Şi apoi când să le taie zice mama: „nu le taia, le-am pus eu vin”. Şi după aia au început să meargă raţele prin curte fără pene

Ea: hahahahhahaha taree

Apoi am spus şi ce făceam eu...

Eu: eu aveam ceva cu găinile

Ea: ce faceai cu ele?

Eu: dăteam cu pietre în ele. Le învăţam să danseze, făcea antrenamente pentru atletism ,făceau*

Ea: săracele găinutzeee

Eu: scoteau sub 9 secunde pe suta de metrii,record mondial

Ea: hahahah

Ea: crek scoteau ouă automat

Eu: păi nu scoteau ouă la foc automat.Le era frică şi se constipaseră

Ea: hahahhaha.Vaaii!

Ehe...cam aşa a fost...

Locuri de parcare la Bucale

Ştiam că este o problemă în Bucureşti când vine vorba de locuri de parcare, dar nici chiar aşa. Ieri seară mă aflam cu un prieten în zona Romană şi am căutat un loc de parcare. Într-un final vedem un loc liber undeva pe un colţ de trotuar. Întâmplarea făcea ca pe acel colţ să existe o uşă. Spun eu: „parcheaz-o aici că doar nu se mută nimeni la ora asta, iar dacă iese afară are loc destul să treacă de maşină”. Aşa am şi făcut. Am lăsat maşina acolo şi am plecat. Nu după mult timp, prietenul care avea maşina aude claxoane de la maşina lui. Mergem noi şi stupoare. Un moş dătea cu pumnul în maşină de zor. Îl luăm noi la rost şi aflăm că acolo locuia el.

Problema cea mai mare nu era că am parcat acolo şi că nu i-am dat bani. Acel loc nu era cu plată, dar moşul insista că locul este cu plată şi pază (oferită de către el). La un moment dat a început să ceară bani de bere dar pentru asta nu am avut niciunul bani. Refuza cu desăvârşire să primească pâine (avea de pâine de casă), refuza orice altceva. După puţină vorbă am căzut la pace să nu mai dea cu pumnul în maşină şi să putem lăsa acolo maşina.

Când ne-am întors uşa era puţin strâmbată de atâţia pumni şi în colţul fiecarei aripi era pus câte un chiştoc de ţigară. A rămas până la urmă ca data viitoare când mai venim pe acolo să îi luăm un suc natural, dar dacă s-a comportat aşa urât nu ştiu dacă nu o să primească factura de la service. Ce ţi-e şi cu locurile astea de parcare? Mai bine pieton...

Curios cum arată sfârşitul Internet-ului?

Te-ai gândit vreodată cât e de mare Internet-ul? Te-ai întrebat vreodată unde încap atâtea informaţii? Poate că ai fost curios măcar o dată de toate amănuntele astea. Ei bine, am descoperit într-un final unde se termină Internet-ul. Probabil au mai găsit câte unii înaintea mea. Acum eu sunt curios să văd unde începe Internet-ul. Până una alta dacă nu mă credeţi că i-am găsit sfărşitul, vă rog să intraţi pe următorul link: Sfîrşitul Internet-ului şi veţi ajunge instantaneu pe ultima pagină a Internet-ului.

Buricul Pământului

Ce înseamnă să fii buricul Pământului? Hai să fim serioşi. Cică eşti important. Eşti în centrul antenţiei. În primul rând ce e buricul? Păi altă comparaţie nu găsea? Auzi...buric? Păi buric e un cordon care se taie şi se înnoadă. Până la urmă nu îmi place cum sună. Eu nu vreau să fiu buricul Pământului! Mai nou am auzit că s-ar fi găsit un buric: Gigi Becali. În cazul ăsta chiar vă rog să nu îmi spuneţi aşa chiar dacă veţi vrea şi chiar dacă veţi avea motive. Există alte apelative mult mai frumoase. Vă pricepeţi voi dar numai buric nu. Eventual puteţi spune V.I.P :D Hai că am plecat de aici că prea le debitez...

O altă zi

A mai trecut o zi de ameţeală în „Micul Paris”. Zic Micul Paris pentru că unii ne mai cred aşa. Auzisem că germanii încă mai cred că noi suntem Micul Paris. Cel puţin aşa scriau ziarele nemţeşti înainte de meciul Rapid – Nurenberg. Că Bucureştiul încă este Micul Paris, iar reţeaua de transport în comun este foarte dezvoltată şi bine organizată. Eu le-aş propune un schimb dacă sunt aşa încântaţi. Să vină ei la noi şi mergem noi la ei. Măcar temporar. Poate ne fac şi nouă ţara mai frumoasă şi apoi ne mutăm la loc.

Astăzi am fost ocupat. Parol, părerea mea! Am umblat cu o prietenă să-şi caute apartament de închiriat. A venit, a căutat, a găsit şi a plecat. Nu i-a plăcut şi pe bună dreptate. Mai caută şi altă dată. Oricum aşa au crescut preţurile astea de parcă aş vrea să le cumpăr! Curat murdar domne! Mâine începe şi SIAB. Cu alte cuvinte herghelii întregi de cai putere şi adunătură mare de watti putere. Şi acolo costă biletul 15 RON, iar locul de parcare la fel: 15 RON. Păi no...dar eu vreau doar să le văd, nu să le cumpăr. Măcar să îmi dea şi mie maşinile să fac o demonstraţie pe acolo dacă tot plătesc benzina. Şi locul de parcare la fel. Vreau doar să ţin maşina acolo puţin, nu să pun taraba o zi!

Dar mă rog... revin la oile mele. Astăzi prietena căutătoare de apartamente,(apropo, dacă auziţi de vreun apartament două camere până în 400 EUR să îmi spuneţi pe privat), care mereu îmi spunea că sunt tare zăpăcit şi că o ameţesc prin Bucale, a văzut pe pielea ei ce înseamnă Bucale. Nu am văzut pe cineva atât de amiţit după o singură zi în viaţa mea. Nici nu mă mir la ce frumos şi ordonat este „Micul Paris”. A cunoscut frumoasa aglomeraţie de care îi tot explicam, a văzut ce înseamnă masajul pe picioare în metrou şi faptul că lumea te crede transparent şi vrea să treacă prin tine. La sfărşitul zilei aproape că nu mai putea lega nici cuvintele într-o ordine cât de cât acceptabilă, dar o să îşi revină ea...în curând.

Muzică clasică varianta 2007

Când spui muzică clasică te gândeşti la vioară, pian, flaut, oboi sau orice alt instrument muzical. Te gândeşti la o orchestră. O armată de oameni înarmaţi cu mult talent şi instrumente care se aud perfect în acorduri cât mai aşezate. Te gândeşti la mari clasici, compozitori celebri şi în minte îţi vine cuvântul “vechi”. Muzică veche dar car va suna mereu bine. Când spui muzică clasică deja te gândeşti la linişte şi relaxare. Dar cum e când muzica clasică este remixată prin prezent? Parcă deja nu ştii la ce să te mai gândeşti. Parcă nu mai eşti sigur de cele spuse mai sus referitoare la muzica clasică. Aşa-i? Păi uită-te la clipul următor şi vei vedea ce poate face o imaginaţie bogată. Pentru cei care nu ştiu melodia următoare le spun că varianta originală durează câteva secunde la începutul clipului.

Cine a zis că fetele nu pot?

Am auzit câteva idei că fetele nu ar fi la fel de pricepute ca băieţii la unele lucruri printre care la fotbal. Şi eu consideram că la fotbal sunt în marea lor majoritate paralele. Asta până am dat de clipul următor. Sunt sigur că mulţi bărbaţi nu pot face asta cu mingea.

Ca la ei la nimeni…

Am încercat să înţeleg rromii şi nu am reuşit. Acum mă refer la cei 100% rromi. Au domne oamenii ăştia o gândire care pe mine mă dă gata. Îşi căsătoresc copiii de 11 ani, au castele cu acoperişuri ţuguiate învelite cu tablă argintie încovoiată în toate felurile, fac de la 5 copii în sus, bărbaţii poartă toţi mustaţă, femeile lor au fustele acelea viu colorate, au codiţe până la o vărstă mai toate, consideră manelele cel mai tare gen muzical la ora actuală, dar cel mai mult nu înţeleg de ce cât sunt în viaţă ei abia dacă folosesc palatele pe care le au deoarece dorm prin corturi, iar când mor îşi fac lux în cavou.

Să mă explic. Există o localitate cum mergi spre Roşiori de Vede pe nume Buzescu (vezi foto sus). Poate că cei care au trecut pe acolo îl ştiu. Ei bine multe din casele astea nici măcar nu au curent, în schimb au gresie adusă din Spania, Italia şi mai ştiu eu de unde. Ce e mai interesant e că ei dorm prin corturi în spatele palatelor. Deşi au luxul pe care şi-l dorec nu ăl folosesc iar când mor, rudele le împodobeşte cavoul cu de toate. De vorbit nu voi mai vorbi mult…voi ataşa poze ca să vedeţi despre ce vorbesc.

Încrederea românilor în Gigi Becali a scăzut

Un articol de pe site-ul Gazetei Sporturilor, spune că potrivit unui sondaj realizat de IMAS, încrederea românilor în Gigi Becali a scăzut după scandalul dintre el şi Gică Hagi. Dacă în luna august 37% dintre români îl preferau pe Gigi Becali în fruntea ţării, astăzi doar 31% dintre români îl mai preferă pe Gigi Becali ca preşedinte. Ce aş putea spune despre acest articol? Păi ar fi câteva de spus. Dacă sondajul este adevărat înseamnă că planul lui nea Gigi dea a băga bani în Steaua pentru a câştiga încrederea românilor în vederea de a ajunge preşedinte a eşuat lamentabil. Tot ce a reuşit e să îşi pună toţi suporterii Stelei în cap şi să fie înjurat meci de meci.

O altă idee ar fi următoarea. Dacă încrederea lui Gigi Becali a scăzut în ochii românilor după scandalul cu Gică Hagi, înseamnă că românii îl apreciază mai mult pe Hagi decât pe Gigi Becali, iar acesta ar putea foarte uşor să intre în politică. Cu siguranţă că l-ar depăşi pe Gigi Becali în clasamentul preferinţelor românilor şi ar fi un candidat serios la preşedenţia României. Ca un sfat pentru Gică Hagi, îi recomand Partidul Conservator. Ar putea să concureze împotriva lui Gigi Becali alături de Dan Voiculescu. Ce răzbunare ar fi. Cum România este ţara tuturor posibilităţilor posibile şi imposibile ar fi posibil orice aşa că nu mai dau idei şi altora. Destul e românul idiot (plin de idei). Cert este că românul abia acum se trezeşte şi începe să îşi dea seama pe cine apreciau ei...

Viaţa ca o carte

Mi se pare o comparaţie potrivită. Am văzut multe cărţi care au fost inspirate din realitate. Am văzut multe cărţi transpuse în filme. Cred că viaţa este o carte pe care te apuci să o scrii treptat. Nu poţi scrie toată cartea imediat. Nu va fi o carte prea interesantă. O carte ca să fie interesantă trebuie gândită pas cu pas şi fiecare cuvânt să aibă coerenţă. La început poveştile sunt ca de obicei plictisitoare, parcă tatonează terenul. Suntem toţi nişte scriitori împiedicaţi printre cuvinte. Vrem să spunem multe dar începutul este mereu mai anevoios. Cuvinte multe care nu prea spun multe.

Cărţile încep prin pagini goale, aruncă apoi câteva idei superficiale care apoi într-un final prind contur. Devenim interesanţi, avem ceva de spus, iar cartea noastră chiar devine atractivă. Uneori povestea se poate termina exact când devine interesantă sau se poate termina înainte de a deveni interesantă. Unii scriitori sunt talentaţi, alţii nu. Bineînţeles că sunt destule poveşti care au un final într-un moment aşteptat de toată lumea. De cele mai multe ori o carte se termină prin a recapitula conţinutul cărţii. Are un cuprins bine structurat. Unele cărţi au această ordine la început.

Cam aşa sunt şi vieţile noastre. Nu poţi scrie povestea unei vieţi foarte repede. Dacă vrei să fie o viaţă frumoasă şi fericită trebuie să trăieşti din plin. Fiecare faptă a ta trebuie gândită pas cu pas şi trebuie să ai coerenţă în decizii. La început vieţile noastre sunt plictisitoare. Dormim, mâncăm ,bem şi iar dormim. Din când în când plângem când nu ne convine ceva şi suntem egoişti. Suntem oameni în devenire care îşi caută propria persoană. Când creştem, aflăm cine suntem şi începem să măzgălim în cartea vieţii noastre.

Vieţile noastre o iau încet de la acţiuni banale ca joaca şi primele informaţii ale clasei întâi şi până la marile decizii ale vieţii. Uşor uşor umplem pagini de amintiri şi ne creem propia poveste care devine interesantă sau nu în funcţie de cum trăim viaţa. Uneori viaţa se termină când devine mai interesantă, alteori nu apucă să devină interesantă, iar alteori are finalul pe care toată lumea îl aştepta.

Apoi, la finalul vieţii, oamenii îşi reamintesc tot ce au făcut în viaţă şi îşi fac acel cuprins al vieţii. Unii oameni îşi structurează atenţi viaţa de la început şi nu se abat de la planuri până la sfărşit. Aşa suntem noi. Unii scriitori buni, alţii mediocrii. Unii ştim să trăim viaţa, alţii nu ştiu să o trăiască...

Tu cum ai de gând să scrii filele cărţii tale?