Ce ţi-e cu copii ăştia?

Vorbeam azi cu mama şi am aflat şi eu că cel mai mic verişor al meu este bolnăvior şi este la spital. Mai tare este că la 3 ani şi jumătate scoate nişte dume de nu se poate. Dacă la vârsta lui eu nu ştiam decât să mă iau de oameni şi să le adresez ameninţări celor care mă enervau, păi în cazul verişorului meu se poate vorbi de replici de om mare.

Ajuns la spital, a uimit pe toată lumea când a spus: ”Eu sunt trist! Sunt foarte trist! Nu sunt fericit deloc!”. Doctoriţa auzind asta din gura un copil aşa mic l-a întrebat de ce, după care a urmat o replică pe măsură: „păi dacă nu mai sunt cu prietenii mei Beny şi Levi! Nu mai am televizor, nu mai am cu cine să mă joc! Sunt nefericit! Şi de fapt tu eşti de vină că sunt nefericit, pentru că mă ţi aici!”. Auzind astea mai că era să se prăpădească de râs doctoriţa dar replicile nu s-au consumat aici. Doctoriţa l-a întrebat dacă nu cumva e poet, la care răspunsul a venit îndată: „Da. Eu sunt poet. Şi tati scrie poezii şi tuşica. M-a învăţat tati că e deştept şi acum ştiu şi eu!” La astfel de replici aproape că îţi venea să îl mănânci. Şi ce replici infantile dăteam eu la 3 ani jumătate. Eu spuneam doar „du-te de cacă tatolu’, ‘up gâtul ţie, du-te de cacă cicheta”. Eu nu prea ştiam să comunic, cu atît mai mult să fiu politicos. Ce mai cresc ăştia mici. Nu vreau să ştiu ce replici va avea mai încolo. O să rămân şocat atunci. Până atunci mă minunez de verişorul meu la ce vârstă a împlinit...3 ani şi jumătate...mamă ce succes!