Creve şi abecedarul

He he he...îmi amintesc acum de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Da, ştiu. O formulă de început pe care aţi auzit-o pe la mai mulţi. Alta nu am găsit. Şi eu sunt sătul de formula asta dar chiar este cea mai potrivită.

Revenim la articol. Îmi amintesc de abecedar, de clasa a I a de parcă aseară s-a întâmplat. Îmi amintesc cum la opt ani, în prima zi am intrat în bancă. O garoafă roşie îmi înfrumuseţa banca îmbâcsită şi măzgălită de generaţiile din trecut. Eram mare. Aşa mă simţeam. Aveam şi eu o importanţă, dar multe de învăţat. Prima mea carte a fost Abecedarul. Îl priveam cu o oarecare mândrie dar cu atenţie.

Eram atât de mic la înălţime, (nu că acum aş fi prea înalt), încât ai mei au fost nevoiţi să mă dea la şcoală la opt ani. La şapte ani nu puteam să văd nici din prima bancă. Din totdeauna am fost o persoană care îşi făce repede prieteni aşa că m-am adaptat foarte uşor, însă ce era mai greu abia urma. Trebuia să învăţ de ce „Ana are mere” şi de ce nu face şi ea ceva util, sau câte mere va avea Gigel dacă a mai primit alte cinci mere pe lângă cele 3 pe care le avea deja.

Am constat însă că am rămas la Abecedar. Poate că acum nu mai învăţ lucruri aşa simple, dar cu siguranţă am de învăţat destule. Cât trăieşti ai de învăţat aşa că eu sunt novice. Am de învăţat. Trebuie să învăţ cum să îmi folosesc timpul cât mai util, să înţeleg misterioasa dragoste şi să înţeleg care sunt lucrurile cu adevărat importante în viaţă. Poate că va intervenii vreodată ceva care să îmi dea peste cap toate ideile mele. De aceea eu sunt pregătit să învăţ.

Mă declar novice...încă învăţ. Cine vrea să fie în clasă cu mine?