O lume în alb-negru

Dimineaţă îşi face apariţia. Din somnul negru fac tranziţia spre un răsărit gri, uşor spre alb. Mă dau jos din patul negru şi mă îndrept spre baie. Pare mai departe decât ieri. Nu se vede bine prin negrul care se închide tot mai mult. Cu greu reuşesc să îmi termin treaba de la prima oră şi îmi îndrept atenţia spre activităţile următoare. Nici un pic de grabă...

Deschid uşa să plec în oraş. Afară acelaşi fond. Totul alb, gri sau negru. O bătrână plimbă un câine mofturos cam de aceiaşi vârstă cu ea, doi copii lovesc o minge de plastic care ar fi vrut să aibă culori, dar tot ce se vede pe ea este un curcubeu alb-negru. Un tânăr aleargă disperat după tramvai nevăzând că la semafor era roşu. Am spus roşu? Am greşit. Era negru, tocmai din acest motiv alerga... Totul pare mort. Parcă aş vrea să pun ceva culoare în jurul meu, dar nici acuarela pe care înainte o foloseam nu mai dă roade. Culorile au devenit negre cu toate şi toate dârele lăsate de pensulă închid mai mult acest gri deja uzat.

Deodată, sună telefonul. Nu mă grăbesc să răspund. Cu siguranţă sunt alte griji, alte însărcinări. Răspund şi...parcă negrul devine alb, câinele bătrânei capătă culori care îl întineresc, mingea celor doi copii se colorează în aşa fel încât parcă ar fi vie. Semaforul prinde viaţă. Nimeni nu se mai grăbeşte. Da! Lumea a prins culoare. Totul în jur s-a înviorat, iar negrul a fost înlocuit de lumină. Dar ce s-a întâmplat? Desigur...cum am putut să uit? Natura era moartă din cauza mea! Uitasem că este ziua sorei mele. Odată cu acel telefon, îmi amintisem că azi este ziua ei. Ziua artistului. Culorile nu putea apărea dacă lipsea esenţialul.

La mulţi ani Mica!