Mami, dar de ce e aşa?

„- Mami, câte trenuri sunt în gară? Dar de ce sunt atâtea? Dar ce face trenul ăla acolo? De ce sunt albastre? Trenul merge pe pietre? Dar ce face apa aia acolo?”

Pentru cei care sunt familişti şi au şi un copil, probabil că întrebarea „de ce?”, deja a devenit întrebare la ordinea zilei. Mergeam spre Constanţa cu trenul şi lângă mine o doamnă cu un copil şi cu mama ei. Atâtea întrebări a putut să pună copilaşul ăla încât la un moment dat rămâneai fără răspuns sau cu lacrimi în ochi de la atâta râs.

La un moment dat pe lângă sutele de întrebări care păreau că nu se vor mai termina, copilul, pe nume Alex, a dat de nişte copii pe care i-a căpiat. Alex avea „3 ani şi 5 ani” după cum spunea el iar ceilalţi copii întâlniţi de el aveau peste 8 ani. I-a căpiat din prima clipă când i-a luat la întrebări.

„- Dar pe tine cum te cheamă?” După ce a pus întrebarea asta de vreo 6 ori la rând, a pus întrebarea: „Dar de ce te cheamă aşa?”. Lista putea continua. Am remarcat ca un astfel de copil dacă te ia odată la întrebări te închide mai rău ca un om matur. Nici prin cap nu îţi poate trece ce te întreabă uneori un copil de 3 ani.

Unde mai pui că după vreo trei ore în care şi mama lui şi bunica lui au încercat să îl facă să doarmă, s-au lăsat păgubaşe. Singurele persoane care au adormit au fost ele. Copilul încă punea întrebări deşi ambele femei dormeau. Era o imagine comică. După multe întrebări, la Canalul Dunăre – Marea Neagră, copilul s-a găsit să arunce bomba.

„Auzi mami? Dar de ce e apa verde? Fac peştii pipi în ea? Dar de ce fac peştii pipi în apă?”

Amuzat fiind, i-am spus eu că apa e murdară pentru că umblă încălţaţi. Proastă mutare din partea mea. A urmat întrebarea: „Dar de ce umblă încălţaţi în apă?”. M-am gândit ce m-am gândit şi nu am găsit răspuns. Acum îmi dau seama că trebuia să îi spun că le miroseau picioarele, dar apoi urmau alte întrebări. Oricum, copii ăştia sunt ceva de speriat :D